O oboseală cumplită. Un soi de greutate care se așază în fiecare gest, gând sau cuvânt. Uneori suntem cuprinși de această apăsare a lumii — o apăsare continuă, alcătuită din limite, interpretări, vorbe grele, stări nervoase și tensiuni. O lume formată din comportamente nefirești, uneori halucinante.

Omul de lângă noi pare prins într-un derapaj inexplicabil – un derapaj comportamental care, în toată absurditatea lui, este susținut de structuri ce se vor logice și inatacabile. Umăr la umăr, ne urmărim unii pe alții ca într-un joc interminabil al suspiciunii reciproce. Stăm unii lângă alții, privindu-ne acuzator.

Parcă se aude fără încetare o singură rostire: „Tu ești de vină!”

Nu mai înțelegem comportamentele celor din jur și, în același timp, propriile noastre gesturi devin nefirești, impardonabile. Închiși într-un cerc al zilelor care se repetă, pare că nu mai avem nicio șansă și că suntem condamnați să ne petrecem timpul în același spațiu limitat.

Suntem ca niște îngeri căzuți în vremea timpului nostru — îngeri pedepsiți să trăiască, să respire, să existe, să fie împreună.

Se caută evadarea. Eliberarea care promite liniște și pace sufletească. Dar această cale spre libertate este adesea smulsă, strigată, strangulată într-un gest agresiv și acuzator: „Tu ești de vină!” Și, deși această acuzare a celui de lângă noi nu aduce niciodată eliberare, ea continuă. La nesfârșit.

Trăim într-o epidemie a anxietății, iar depresia pare să fi devenit un element cotidian al lumii noastre.

Am un prieten care a trecut, cu ceva vreme în urmă, printr-o depresie profundă. A reușit să-și depășească trauma evadând. A luat decizia de a opri, pentru o vreme, tot ceea ce făcea în viața de zi cu zi și a plecat departe, pentru câteva săptămâni. Mi-a trimis fotografii. Parcă întinerise. Zâmbetul îl însoțea în fiecare imagine.

A găsit calea de eliberare din închisoarea în care se afla. Cum? Simplu — s-a oprit. A plecat să respire un aer pe care nu-l mai respirase niciodată. Și-a dat șansa să respire din nou. A lăsat totul în urmă pentru o vreme și a îndrăznit să fie dincolo de lumea care îl acuza și pe care era tentat să o acuze.

A spus stop ca să poată continua.

Acest tip de eliberare pare una dintre cele mai eficiente soluții pentru a traversa oboseala profundă sau anxietatea care apare atunci când nu ne mai înțelegem semenii. Da, renunțarea la acuzare și ieșirea din cotidian — întâlnirea cu altceva, cu noul — par a fi unele dintre cele mai valoroase căi de a ieși din închisoarea lumii în care trăim.

Este nevoie de curaj.
Este nevoie de îndrăzneală.

Scriu aceste rânduri având lângă mine Jurnalul fericirii, cartea lui Nicolae Steinhardt. O carte despre capacitatea de a găsi fericirea oriunde — dar, mai ales, despre curaj. Îmi dau seama că, da, pentru a putea evada și pentru a ne da o șansă reală la viață, pentru a ne depăși angoasele, este nevoie să îndrăznim.

Curajul este taina finală.
Câștigă doar cel care este dispus să dea totul.