Se vorbește tot mai mult despre depresie și anxietate. Despre prevenție, despre tehnici, despre cum să ne protejăm de ele. Și totuși, dacă privesc mai atent la felul în care trăim, am senzația că nu fugim de anxietate și depresie, ci, paradoxal, le căutăm. Le cultivăm. Le legitimăm. Le așezăm în centrul identității noastre cu o ușurință tulburătoare.

Foarte repede și foarte comod ajungem să ne definim ca victime: supărați, triști, nervoși, dezamăgiți, nedreptățiți. Și nu este vorba despre negarea durerii reale sau despre minimalizarea suferinței autentice — acestea există și trebuie recunoscute. Problema apare atunci când nu mai facem nimic altceva decât să adâncim o stare de spirit căzută, confundând trăirea cu identitatea. Nu mai spunem „trec printr-o perioadă grea”, ci „așa sunt eu”.

Din punct de vedere psihoterapeutic, acesta este un moment critic: când starea devine eu.

Intrați într-o admirație tăcută a propriei dureri, ne aliniem, aproape fără să realizăm, la startul unui concurs universal. Un concurs straniu, care pare să premieze statutul celui mai nefericit om din lume. Cu cât povestea e mai grea, cu atât pare mai validă. Cu cât rana e mai expusă, cu atât pare mai legitimă.

Îmi sună în minte versurile lui Bukowski:

Cei mai dușmănoși sunt cei care vorbesc despre iubire
Cei mai avizi de război sunt cei care propovăduiesc pacea

Există aici o observație dureroasă: între discurs și trăire se cască uneori o prăpastie. Într-o societate în care se vorbește obsesiv despre fericire, despre împlinire și echilibru, comportamentele dominante sunt adesea cele din registrul victimizării. Inclusiv actul artistic a ajuns să fie saturat de acest ton: aproape că nu mai poți consuma o expresie artistică fără să auzi un vaiet, o plângere, o rană transformată în spectacol.

Nu mai e loc pentru altceva.

A rezista, a răzbate, a suporta, a continua – verbe care par să fi ieșit din uz. S-a pierdut legătura dintre efort și devenire. Dintre traversarea durerii și construcția sinelui. Suferința nu mai este privită ca parte a procesului de creștere, ci ca dovadă că trebuie să ne oprim.

Văd zilnic tineri, elevi, adulți care spun fără jenă că nu pot depune efort, că nu vor să afle mai mult, că nu doresc să se străduiască. Pentru că e greu. Pentru că doare. Pentru că aduce disconfort. Costumul de victimă devine argumentația supremă: nu pot și nu vreau mai mult pentru că mă doare.

Din perspectivă psihologică, aceasta este o raționalizare. O formă sofisticată de evitare. Atâta vreme cât sunt victimă, totul capătă o logică impecabilă: dacă sunt victimă, nu pot face nimic; dacă nu pot face nimic, nu sunt responsabil; dacă nu sunt responsabil, nu mai trebuie să risc eșecul.

Problema este că, rămânând în contemplarea propriei victimizări, omul adâncește acest scenariu fără să-și dea seama că ratează ceva esențial: șansa de a deveni ceea ce ar fi putut deveni. În terapie, acest lucru apare frecvent sub forma regretului târziu — nu atât pentru ce a fost dureros, cât pentru ce nu a fost niciodată încercat.

Alegerea statutului de victimă aduce, pe termen scurt, o alinare. O justificare. Uneori chiar o formă de apartenență. Dar pe termen lung aduce o pierdere mult mai subtilă și mai gravă: pierderea identității. Pentru că identitatea nu se construiește din explicații, ci din confruntări.

În timp, intervine uitarea. Uitarea a ceea ce suntem. A ceea ce am fi putut face. A ceea ce am fi putut deveni. Ajungem să credem că potențialul a fost doar o iluzie, că aspirațiile au fost erori de judecată. Victima s-a instalat definitiv și acum nu mai face decât să-și joace rolul: rolul imposibilului, al neputinței și, paradoxal, al auto-admirației pentru cât de greu ne este.

Cred că acesta este unul dintre motivele profunde pentru care uităm cine suntem. Sau, mai exact, uităm cine am putea fi. Alegem povestea celui care a pierdut fără să fi riscat cu adevărat. A celui care nu a intrat în zona critică a vieții, acolo unde durerea nu este evitată, ci traversată.

Spun ceva ce, în fond, este simplu și bine cunoscut: durerea va exista oricum. Diferența nu este dacă doare, ci când și pentru ce doare. Alegerea este simultan simplă și grea: fie suporți efortul, frustrarea și zbuciumul pentru a deveni cine ești, fie eviți durerea imediată pentru a o trăi mai târziu — sub forma regretului, a neputinței și a explicațiilor fără sfârșit.

Durerea va fi oricum. Rămâne doar să alegem dacă este o durere care construiește sau una care macină.

Zilele trecute eram în piață, voiam să cumpăr fructe. Lângă vânzătoare, tolănit pe un scaun, stătea un bărbat cam de vârsta mea. Se rugase de ea să-l lase să se odihnească acolo, văitându-se de vremurile grele. Am cerut fructe, iar vânzătoarea mi-a spus, aproape reflex, că negoțul merge prost și că nu ne așteaptă nimic bun.

– Uitați-vă și dumneavoastră, e plin de amărâți peste tot, mi-a spus, arătând spre bărbat.

– Dați-mi și mie ceva de pomană, a spus el. Am crescut fără părinți.

O spunea obosit, mecanic, ca pe o explicație repetată de prea multe ori. Avea ochii stinși. M-am uitat direct la el și i-am spus:

– Și eu am crescut fără părinți.

Pentru o clipă, am văzut că încă mai avea capacitatea de a se mira. A ridicat sprâncenele și parcă abia atunci m-a văzut cu adevărat.

– Nu se vede, a spus încet.

I-am răspuns, în șoaptă, ca și cum i-aș fi încredințat un secret:

– Asta este ideea!

Pentru că trecutul nu trebuie să fie o sentință. Iar durerea, oricât de reală, nu este destin. Este doar una dintre căile prin care putem deveni sau prin care putem uita cine suntem.